România are printre simbolurile naționale nominalizate la art. 12 din Constituție și Drapelul, altfel cunoscut drept Tricolorul: roșu, galben și albastru. Fiind un simbol național, pare logic, încă din denumire, ca acesta să reprezinte națiunea în întregimea sa. Ei bine, surpriză, de ceva timp, mișcările extremiste din politica românească au confiscat acest simbol, punându-l în antiteză cu steagul Uniunii Europene de multe ori și folosindu-l ca pe un soi de justificare divină pentru manifestările pline de ură și violență pe care le organizează.
În acest trend al confiscării lente, dar evidente, a Tricolorului, se înscrie și propunerea legislativă pl-x 465/2023, recent reapărută în spațiul public. Prin aceasta ni se propune, cu titlu de obligație, organizarea de ceremonii de „venerare” a Drapelului în piețe special desemnate de autoritatea locală, sub sancțiunea unor amenzi severe. Termenul de venerare este folosit cu titlu mai degrabă umoristic, întrucât nu poate fi vorba de o veridică venerare a unui simbol, atât timp cât aceasta are loc sub amenințarea sancțiunilor și după un ritual stabilit de lege. De asemenea, proiectul propune și obligații pentru presă, sub forma rezervării a 30 de minute din timpul de emisie pentru difuzarea unor materiale legate de Tricolor.
Credeam că vă place tricolorul, care e problema?
Problema este că dintr-un simbol al unității naționale, steagul este transformat într-un simbol al naționalismului deghizat în dragoste de țară. Din fericire, dragostea de țară nu se măsoară în numărul de pupici pe centimetru pătrat de steag, ci mai degrabă în modul în care alegi să te implici în dezvoltarea țării, în ceea ce oferi înapoi comunității noastre, a tuturor.
Textul legii prezintă mai multe probleme, inclusiv din perspectiva drepturilor fundamentale. Astfel, ne întrebăm dacă este în acord cu libertatea de conștiință și cea de exprimare să obligi o persoană să sărute steagul național în cadrul unei ceremonii eleborate pe baza considerentului că deține o demnitate în stat. Este această restricție una proporțională cu interesul urmărit și anume acela de a „întări” unitatea națională? Mai mult, acest motiv nu este unul dintre temeiurile legitime în virtutea căreia poți limita dreptul la libertate de exprimare în cadrul normativ al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Sărutul steagului este, potrivit jurisprudenței instanței europene, o formă de exprimare, or statul, dat fiind dreptul la liberă exprimare, nu poate nici să oblige un individ să exprime o anumită idee. Putem observa, așadar, cum proiectul ridică și probleme de neconstituționalitate, fiind aberant și din punct de vedere juridic.
Mai mult decât atât, un drept care ai crede că este drag extremiștilor care se proclamă suveraniști, anume libertatea religioasă, este și ea călcată în picioare de acest proiect. De când scrie un legiuitor laic rugăciuni? De când stabilește legiuitorul reguli ritualice pentru a fi urmate de culte? Chiar Biserica Ortodoxă Română a menționat printr-un comunicat că nu a fost consultată cu privire la acest proiect de lege și că se opune anumitor prevederi cum ar fi rostirea rugăciunilor de către profesorii de religie în absența preoților. Dincolo de amestecul ridicol între biserică și stat, care nu-și are locul în democrațiile moderne, ne rămâne întrebarea: astăzi reglementăm rugăciunile unui cult, mâine la ce ne va obliga statul? Vom considera legitim ca legiuitorul să ne descrie în detaliu în lege conduita, erodând încet-încet libertatea individuală?
Astfel de inițiative, deși aparent inofensive, întrucât sunt mai mult ca sigur sortite eșecului, dacă nu în Parlament, în fața Curții Constituționale, nu trebuie ignorate pentru că ne demonstrează filonul de gândire al politicienilor din extrema-dreaptă. Fără să fie o premieră în istorie, aceștia urmăresc să reglementeze treptat fiecare aspect al vieții umane, până când libertatea individuală rămâne doar o formalitate, ușor de stârpit definitiv în orice moment.
Să obligi oamenii să-și exprime „dragostea” față de simbolurile naționale riscă serios să-i îndepărteze mai degrabă pe aceștia de ideea de patriotism. Astfel de inițiative legislative, precum și atitudinea aleșilor extremiști nu face altceva decât să urâțească ideea de patriotism în mentalul colectiv. Îl transformă în ceva de care ne este rușine, îi împinge pe oamenii care și-ar dori să-și exprime patriotismul public către a renunța la astfel de comportamente pentru a nu-și crea imaginea de extremiști.
Ce este de făcut?
Ei bine, dincolo de a denunța astfel de inițiative toxice, menite să transforme iubirea de țară într-un ritual sacru, ceva foarte apropiat de gândirea legionară, este important să nu renunțăm la a fi patrioți autentici. Să fii patriot nu înseamnă să pupi steagul de trei ori pe zi, ci mai degrabă să cunoști istoria și semnificația acestuia și să contribui așa cum consideri și cum știi mai bine la progresul României. Adevărații patrioți nu caută să trimită țara înapoi în trecutul pretins glorios, ci își doresc să participe la construirea unui viitor mai bun pentru țară și tinerele generații.
